La concertul Rolling Stones din iulie 2007 mi s-a parut ca asist la sfirsitul definitiv al comunismului in Romania. Asta seara, la spital, am realizat ca asta-vara ma inselasem. Va dau o veste proasta: n-a murit!
Constrins la supliciu, tata zimbea si incerca sa ma linisteasca spunindu-mi ca e bine acolo. Ca pacientul cu care imparte patul e un om bun. Ca atunci cind colegul lui merge la dializa poate sa stea si singur in pat. Ca doctorita a vorbit cu el. Ca maine ii fac analizele. Ca in citeva zile ar putea sa iasa. Ca mincarea e buna. Ca poate sa manince la masa. Ca o doamna din salonul alaturat l-a invatat “toate secretele” pentru ca e de sase luni acolo.
Asta a facut comunismul: i-a invatat pe oameni bucuria aproape-nimicului. Sa ai satisfactia parizerului cumparat la capatul unor ore bune de inghesuiala. A sfertului de paine luat pe cartela. A antenei urcate cu risc pe acoperisul blocului, dar cu care puteai prinde bulgarii. Chiar si cu purici. A pachetelor de Vikend primite de la o cunostinta din Timisoara. A jumatatii de ora de curent electric pe seara.
I-am dus pijamale, papuci, tricouri, sosete, prosop, servetele, cana, furculita, cutit. Parca ar fi primit un “pachet” din America. Portarul spitatului era si el fericit. Tocmai incasase o vama de 5 lei.
E bine! E frumos aici! Acuma tu du-te acasa! Ne vedem maine!




Leave your Comment