Îmi pare rău! 

E cineva care n-a folosit expresia asta vreodată? Nu cred… Deci, ştim cu toţii ce e cu părerea de rău. Cînd apare ea. Cum se manifestă. Cîtă energie consumă. Şi ce tristeţe lasă în urma ei. E un fel de obsesie a vieţii această părere de rău. Ne pare rău cînd jignim. Sau cînd nu jignim îndeajuns. Cînd suntem prea tăcuţi. Sau exaltaţi. Cînd spunem adevărul. Sau cînd minţim. Cînd facem ceva. Sau cînd nu facem ceva. Cînd ni se întîmplă orice. 

Mi se pare mie sau părerea de rău domină în chip desăvîrşit părerea de bine? “Îmi pare bine” spui doar cînd cunoşti pe cineva. Nu ştii ce fel de om e sau cum vei trece strada cînd îl vei întîlni data viitoare, însă tu eşti drăguţ şi spui “îmi pare bine”. Eh, cam aşa e şi cu “îmi pare rău”. Nu ştii exact de ce trebuie să-ţi pară rău, dar tu eşti drăguţ şi spui “îmi pare rău”. Ba, mai mult, tu chiar simţi părerea de rău. 

Hai să disecăm un pic expresia! Pe “îmi” şi pe “rău” nu vi le explic, să ne oprim puţin la “pare”. Care ţine de a părea. Înţelegi unde vreau să ajung? Nu e rău, e ceva ce pare rău. E ceva care are aparenţa de rău. Care creează iluzia de rău. Care-şi închipuie că e rău. E, deci, o aparenţă, o iluzie, o închipuire. De ce să ne întristăm cînd ne pare rău? 

În Bulgaria, la Veliko Târnovo, toate casele aveau pe uşi, în pioneze, anunţuri de felul celor de mai jos. Erau părerile de rău ale unor oameni pentru moartea altor oameni care au locuit în casele respective. Nu vi se par ciudate aceste păreri de rău? Ei bine, aşa cred că ar trebui să ni se pară toate celelalte păreri de rău.