Nu ştiu limba japoneză. Şi nu ştiu nici cine e Japonezul. Cert este că tipul îmi pune 13 întrebări. Cam naive. Dar să-i răspundem, că aşa e frumos.

1. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, acceptabilă. (Dacă-mi mai sunt permise cîteva cuvinte, aş mai spune aşa: n-o suport pe Monica Iacob Ridzi! )

2. N-am.

3. Da. Cel mai adesea, sub formă de salariu. Scriind despre ceva, întotdeauna îngropi altceva. Anume, celălalt subiect de care te-ai fi putut ocupa.

4. E o exagerare. Cunosc jurnalişti care nu sunt cumpăraţi sau de vânzare. Nu-s puţini.

5. Da. La fel, cel mai adesea sub formă de salariu.

6. Nu deţin informaţii concrete. Am doar bănuieli. Sau prejudecăţi. Sau impresii.

7. Nu-mi place ce citesc în general în presă. Foarte rare construcţiile jurnalistice interesante.

8. De acord.

9. Da. Deşi nu am vise cu privire la carieră.

10. I-aş angaja pe cei mai buni jurnalişti selectaţi în urma sondaj de opinie făcut printre toţi jurnaliştii. Apoi le-aş da tuturor laptopuri, reportofoane si telefoane. Toate foarte bune. Şi, în fine, aş pleca vreo 3 luni în sudul Franţei.

11. Habar n-am.

12. Nu. Îi ştiu atît de bine, încît aş fi de-a dreptul cretin să simpatizez cu vreun partid.

13. Hai, că asta e absurdă. Primesc cît merit. Oricum, e undeva la jumătatea distanţei dintre percepţia mea şi cea a angajatorului despre merit.