Preşedintele român Traian Băsescu riscă să înregistreze o scădere a cotei sale de popularitate, cu trei luni înainte de alegerile prezidenţiale, din cauza afacerilor în care este implicat fratele său, Mircea Băsescu, comentează cotidianul francez Le Monde, citat de Mediafax. Acelaşi cotidian conchide cu următoarea frază articolul dedicat preşedintelui Băsescu: Efectele crizei economice, prost gestionate de Guvernul de coaliţie, îi exasperează din ce în ce mai mult pe românii care se luptă să-şi acopere cheltuielile curente.
Ion Diaconescu împlineşte azi 92 de ani. Pentru mulţi dintre voi, numele poate că nu spune nimic. Nu, nu este rudă cu ăla de la OTV şi nu are decît vagi legături de sînge cu actualul ministru de externe. Ion Diaconescu este unul dintre ultimii politicieni în viaţă care au apucat să facă politică înainte de al doilea război mondial. S-a înscris în PNŢ în 1936, iar între 1944 şi 1947 a făcut parte din conducerea organizaţiei de tineret a ţărăniştilor. La 30 de ani, însă, avea să intre în puşcărie pentru că nu era comunist şi nici n-a vrut să devină. A stat 17 ani în cele mai cumplite temniţe. L-am auzit de multe ori povestind despre anii în care cele mai luminate minţi ale României aveau să cunoască tortura, frigul, foametea şi izolarea. Povestea adesea cu umor – o lecţie a supravieţuirii.
Imaginaţi-vă, ca să înţelegeţi despre cine vă vorbesc astăzi, că nu mai aveţi telefon, televizor sau radio şi că nu mai puteţi comunica nici pe bloguri, messenger sau twitter. Şi că sunteţi închişi într-o cameră fără geamuri, fără pat. Şi că nu aveţi nici o idee despre cîţi ani va dura coşmarul ăsta. Ce faceţi? Greu, nu? Hai să vă spun ce au făcut în condiţiile astea, în temniţa de la Râmnicu Sărat, Ion Diaconescu şi ceilalţi lideri ţărănişti, între care Ion Mihalache (care a şi murit acolo, pe 6 martie 1963): au învăţat să comunice în limbajul morse. Iniţial prin bătăi în perete şi ulterior, cînd n-au mai fost lăsaţi, prin tuşit. Da, aţi citit bine, tusea morse.
35 de ani mai tîrziu, Ion Diaconescu avea să fie ales în funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Eram la Parlament cînd a venit acolo, ca să-i strîngă mîna, premierul Tony Blair. Nu pot să uita scena în care premierul britanic i-a lăsat deoparte pe toţi politicienii din jur, între care Radu Vasile, Petre Roman şi alţii, şi s-a îndreptat spre Diaconescu în faţa căruia a făcut o plecăciune.
Astăzi, Ion Diaconescu împlineşte 92 de ani. Partidul său a ieşit de nouă ani din Parlament, iar actualul preşedinte al PNŢCD n-a fost de acord cu aniversarea liderului ţărănist la sediul central, de teamă că prietenii lui Diaconescu îl vor lăsa fără scaunul de preşedinte.
Un reportaj de la aniversarea lui Diaconescu, care va avea totuşi loc în sediul filialei sectorului 3, citiţi în Cotidianul de mîine.
Se dau următorii candidaţi la funcţia de preşedinte al României:
Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Radu Duda, Nati Meir, Marian Bătăiosu.
Identificaţi în tabelul de mai jos fobiile lor.
Dacă puteţi.
Vi-l amintiţi pe omul cu microfonul? Da, el e, Nicu Bănicioiu. Acest Marcel Hoară fără dicţie al PSD. Care, nu numai că îi scoate din minţi de cameramanii posturilor Realitatea Tv şi Antena 3, adică pe singurii telespectatori ai emisiunilor în care el participă, dar, mai nou, îi enervează şi pe strategii americani. Aceştia i-au sugerat lui Geoană să nu-l mai trimită pe gîngav la tv. De o vreme, Nicu are o altă sarcină: să organizeze la Mamaia ediţia 2009 a Şcolii de vară a PSD. Omul s-a pus pe treabă şi a creat un titlu de site. Dar atît. Şcoala de vară a PSD trebuia să aibă loc în weekend-ul 28-30 august, dar pentru că Nicu n-a reuşit să găsească camere libere la Mamaia, a rămas ca şcoala să se ţină la Bucureşti, între 4 şi 6 septembrie. I se va spune, probabil, Nimicu Bănicioiu.
Precizare: personajul din ultima fotografie intenţionează să candideze la Preşedinţie. Ştiu că pare de necrezut, dar omul are deja un blog în care-şi anunţă destul de serios această intenţie.Vom reveni asupra personajului.
Vouă nu vă vine să-i uitaţi definitiv? Ia priviţi aici ce treabă ne-bună au făcut prezidenţiabilii în week-end.
Traian Băsescu, în vizită la şantierul autostrăzii Arad-Timişoara, explicînd cum e cu cioburile:
Traian Băsescu: Cu, ăăă, arheologii aveţi probleme?
inginer autostradă: Avem 14 situri arheologice pe o lungime de 8 km în total.
Traian Băsescu: Dacă tot vor să găsească cioburi, cu siguranţă găsesc şi mai în dreapta autostrăzii…
Mircea Geoană, la nunta unor tineri din Arad, pe care i-a cunoscut, zice el, în Italia, “complect întîmplător”. Apoi s-a dus la organizaţia de partid unde a încercat îmbărbătarea pleoştiţilor de acolo: “Dacă ne batem, îi dovedim. Şi o să îi invit pe premianţii din organizaţie la Cotroceni, în decembrie, să vă mulţumesc personal”.
Crin Antonescu, tăcut – vorba lui Geoană – “complect”. Mă uit chiar în secundele astea la el, la tv, unde e în direct, şi nu înţeleg ce vrea să transmită. E ca o raţă-n Cişmigiu: mac, mac, mac! Iar pagina lui de net e neactualizată de acum o săptămînă.
Aveam vreo 12-13 ani, cred, cînd am mers cu tata la stomatolog şi s-a născut fobia. Odontofobia, după cum aveam să aflu mult mai tîrziu. Eram, deci, la Fieni. Cabinetul, singurul din orăşel, era într-o fostă vilă boierească, redenumită Dispensar, probabil pentru că era de ajuns o singură vizită acolo pentru a te dispensa de ei pentru tot restul vieţii. În ziua aceea, la stomatolog era – în mod nefiresc, aş zice – coadă. Stăteam lîngă tata şi încercam să înţeleg de ce pe pereţii holului stau atîrnate nişte afişe cretine cu rădăcini de măsele. Lîngă noi mai aşteptau alte cîteva persoane. “Următorul!”, s-a auzit o voce groasă, de fumătoare, şi tata m-a împins înauntru. Nu-mi mai amintesc ce fel de pachet de ţigări i-am dat: Kent, Vikend sau Salem. Îmi amintesc doar cutiile ei metalice din care scoatea diverse obiecte medievale de tortură. În ziua aia, stomatoloaga avea să-mi omoare un nerv. Sau mai mulţi. Sau toţi. Nu mai ştiu. Cert este că, după vreo oră în care am urlat cum nu vă puteţi închipui, femeia mi-a zis că gata, a terminat, şi că pot să plec. “Următorul!”. Următorul, însă, nu mai era. Nici tata, nici cele 3-4 femei în vîrstă pe care le lăsasem la coadă.
Ani mulţi după aceea am evitat cît am putut ştiinţa numită stomatologie. M-am împrietenit cu cariile, cu abcesele, cu durerile, chiar cu infecţiile. Păreau, toate, mult mai îngăduitoare cu mine. Era, desigur, o iluzie. Cu care am trăit împăcat. Pînă cînd l-am cunoscut pe Bogdan Grozescu. Nu ştiu cum să vă spun, dar cabinetul lui Bogdan este locul unde, de o vreme, merg cu avînt şi entuziasm, pentru că este locul unde stomatologul a redevenit un tip comunicativ, prietenos, drăguţ, iar durerea şi odontofobia au dispărut definitiv. Dacă treceţi cumva pe 1 mai şi vedeţi un tip care aleargă ştrengăreşte către cabinetul de stomatologie de lîngă intersecţia cu Sandu Aldea, ei bine, să ştiţi, eu sunt ăla.
Paratrăznetul Fănică, care nu ştiu de unde vine el (sau ea), m-a lovit cu o leapşă ce-a plecat de la Indira, via Lilick. Să formez eu, carevasazică, un guvern. OK! Dac-aş fi pentru o zi preşedinte, lucrurile ar sta cam aşa:
