Ieri m-am saturat definitiv de periferia gri. De aaaani si ani vedeam aceleasi cutii triste de chibrituri. Camere de 4 pe 6, reci si semidecomandate. Cu calorifer sub geam. Cu balcoane, unele lungi, dar nu mai late de un metru. Cu ghena si cu administratori bolnavi la cap. Cu statie RATB peste drum ori, in cazuri fericite, cu statie de metrou in apropiere. Mult timp n-am avut masina. Acum am, dar observ ca imi place tot mai mult sa merg cu metroul. Nu pentru ca asa suntem noi oamenii si mereu vrem altceva, ci pentru ca e mai eficient. Pierdeam adesea peste doua ore pe zi ca sa ma duc la birou si sa revin acasa. Fie ca injuram taximetristi de la volan, fie ca priveam oamenii dupa faza cu urmeaza statia Piata Victoriei, cu peronul pe partea dreapta. (Folosesc acest prilej pentru a transmite unor prostanaci ca daca vor sa coboare pe partea stinga la Piata Victoriei, ar trebui sa vina de la Gara. Nu de la Aviatorilor). Hai ca iar sar aiurea de la una la alta.
Astazi am semnat actele pentru noua mea locuinta. Un imobil cu o istorie si cu o arhitectura fascinante, despre care o sa va povestesc, poate, cu alta ocazie. Va spun doar atit: are scara interioara, tavan cu grinzi, un balcon cu latimea de vreo 4 metri (din care vad Palatul Parlamentului), e la 2 minute de parcul Cismigiu si la 4 minute de Universitate, iar in dulap am gasit un umeras semnat Sigmund Prager, mare negustor interbelic, furnizor de blanuri pentru Casa Regala. La dracu’, deci, cu periferia gri.