La Waterloo ajungi în 20 de minute cu trenul de la Bruxelles. 6 euro dus-întors. De la gară şi pînă în centru faci 10-15 minute pe jos, de-a lungul uneia din cele două străzi ale comunei Waterloo. Te uiţi buimac la case, la geamuri, la curţi, la flori, la copaci, la pisici şi-ţi vin brusc nenumărate întrebări sumbre despre sentimentul românesc al fiinţei. Ce dracu’ mai căutăm noi in România? La Waterloo, ca de altfel peste tot în Belgia, oamenii n-au griji. Au multă linişte. Colegul meu, Ion Ioniţă, a avut o replică genială privind spre un localnic care se întorcea liniştit de la muncă, conducînd un Mercedes şi îndreptîndu-se spre una din casele de basm: “Monsieur, aţi lucrat azi?”. În centru te aşteaptă Maison du Tourisme de Waterloo. O femeie construită numai din zîmbete îţi explică în engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă ce poţi vizita. Era tîrziu, dar nu îndeajuns de tîrziu încît să nu dea un telefon la Muzeul Wellington, de peste drum, şi s-o roage pe prietena ei să mai ţină deschis vreo 15 minute Cartierul General al Ducelui de Wellington. Mi-au rămas ochii la un original The Times din 22 iunie 1815, în care se anunţă succesul campaniei ducelui de Wellington. Dar ca să vezi cu ochii tăi unde s-a dus bătălia, te urci într-un autobuz care te lasă chiar la Chaps de bataille. La întoarcere, chiar lângă Head-quarters-ul lui Wellington te aşteaptă o tavernă în care bei cea mai bună bere din lume. Vă recomand Chimay şi Mort Subite.