Poate nu mă credeţi, dar în viaţa mea tristă şi anostă s-a întîmplat un fapt ieşit din comun. Ceva plăcut. O întîlnire-surpriză. Despre care ţin neapărat să vă povestesc. Nu de alta, dar e singura mea bucurie din ultimele luni. Daţi-mi voie.

S-a întîmplat luni, spre seară, cînd mă sună prietenul Alex. Zice: Hai să ţi-l prezint pe fratele lui Siegfried! Zic: Nu pot, Alex, acum. Sunt trist şi supărat. Tata e într-un spital pe care nişte minţi bolnave l-au construit acolo unde se termină lifturile şi începe să crească porumbul. Am drumuri multe de făcut. În plus, maşina mea e încă în service-ul… mă-sii. În fine, care Siegfried? Zice: Hai, că vin să te iau. Zic: Bine. Şi apoi în gînd. Să mă las şi de data asta pe mîna Sorţii. Şi-nchid telefonul.

Pe fratele lui Siegfrieg aveam să-l cunosc o oră mai tîrziu. Undeva într-un subsol de clădire cu multe geamuri. Stătea şi ne aştepta. Calm, flegmatic, echilibrat, parcă nepăsător. Mă prezint: Şuţu. Întinde mîna şi zice: Treitreizero D. Mă uit buimac şi nu-nţeleg. Ăsta face mişto? Adică cum? Se încruntă puţin, deşi cam asta e privirea lui obişnuită cînd stă, şi adaugă: 245CP, 3000cmc, 6 cilindri, 6.1s pînă la prima sută.

Zîmbesc şi mă ruşinez. Oh my God! Deci tu eşti. Am auzit despre tine. Zice: Da. Uite care-i treaba! Nu te cunosc, dar Alex crede că eşti OK. Am nevoie de un favor. Mă poţi ţine la tine cîteva zile?

Eh, voi ce aţi fi răspuns la întrebarea asta? Eu am zis da. Dar cu o condiţie. Să meargă cu mine peste tot, căci am drumuri multe de făcut. A fost de acord.

Luni seara l-am dus la Violeta. Ploua, dar părea să nu-l deranjeze. A privit pe geam cum fac bloggerii pâine şi i-a plăcut. Apoi l-am dus acasă şi l-am lăsat lîngă un tei înflorit, să se odihnească puţin după o primă tură prin Bucureşti. A doua zi l-am dus la Casa Presei. Nu ştiu dacă şi-a dat seama, dar l-am dus pe ocolite, ca să mă lămuresc eu cum e cu indicatorul ăla de 6.1s. Se confirmă, vă jur! Cred că s-a supărat ulterior, cînd am ajuns la birou şi a trebuit să-l las acolo preţ cîteva ore bune. Dar spre seară m-a iertat, căci l-am dus să-i arăt DN1. Vai, cît de tare s-a bucurat. Rîdea ca un copil. Şi chicotea în dreptul fiecărei borne. L-am dus apoi în molul din Băneasa, dar nu i-a plăcut. Mi-am dat seama că e trist de cum l-am lăsat acolo, dar n-am stat decît să-mi cumpăr un tricou şi o ciocolată caldă belgiană, pe care el, sobru, a refuzat-o. L-am dus şi azi toată ziua prin oraş şi am făcut poze cu telefonul. Cred că m-am ataşat de el.

Nu vă supăraţi dacă mă opresc aici cu povestea despre fratele lui Siegfried. Mă duc să-l mai aud un pic cum rîde. Că de mîine se întoarce la Alex.