Criza asta e după principiul “La tăţi ni-i greu”. Şi cînd zic toţi, zic chiar toţi. Inclusiv unui mare demnitar din statul român, nu vă spun cine, vă las să ghiciţi. Vă spun doar aşa: avea omul programată o deplasare la curtea unui licurici. Pe invitaţie scria ceva şi de un dineu oficial, motiv pentru care trebuia să ia la el smochingul, respectiv rochia lungă pentru nevastă. Cu rochia n-ar fi fost o problemă, s-ar fi găsit ceva prin şifonier, de la ultima nuntă. Dar ce ne facem cu smochingul, că ăsta nu e. Aici intervine şeful de protocol de la instituţia unde demnitarul nostru are cartea de muncă. “Şefu’, se rezolvă. Mă duc io la Operă şi îl iau”. “Cum, mă, de la Operă?”. “Da, şefu’. Se închiriază. Aşa am făcut cu toţi dinaintea matale”. Şi se duse. Cîteva ore mai tîrziu, smochingul de la Operă avea să atîrne de umerii demnitarului. N-ar fi fost o problemă cu praful care te sufoca la o bătaie uşoară de umăr. Ci cu mărimea. Îmbrăcat în smoching, omul nostru arăta ca Mutulică. Practic, nu putea apărea aşa la dineu. Ne-ar fi exclus probabil ăia din NATO şi din UE. Atunci a apărut planul B: achiziţionarea unui smoching. “Nu se poate, şefu’! Au fost interzise achiziţiile, de orice fel”. Şi uite-aşa băgă demnitarul nostru mîna adînc în buzunar şi cumpără de la Londra o frumuseţe de smoching.