de Andreea Caprescu

Minionă şi directă, mama mea-i căruntă. Din cauza a tot ce mă îmbătrâneşte pe mine, prin ochii ei. De ieri nu o mai întreb. De ieri, mă întreabă ea. Cu cine să voteze. Căci e unul dintre românii care nu-şi mai permit răspunsuri scumpe. Fiindcă au bani de dat la amanet. N-am să-i spun de marinarul cel vestit, care linge unde scuipă. Cum să-l recomande pupatul şatrei din târg, după ce-mi face “cumatra” “ţigancă împuţită”? Cum s-o trimit la urne pentru Băse când fiica ei vine acasă, cu buza spartă de SPP-istu-i zelos? Clar n-o să-i povestesc de Vadim. Care, în credinţa-i afişată, înjura de mama focului într-o sfântă mânăstire, fix după înmormantarea prinţului Carol Mircea. Nu gasesc cuvinte s-o lămuresc că actuala marfă penală, total achitată mimează o dreptate de buzunar. Că nu cunosc niciun candidat capabil să-şi recite discursul din campanie peste patru ani, cu aceeaşi intonaţie de martir. Îi ştiu doar pe aceia ce ar trebui să poarte la un loc cu funcţia, declaraşia de patriotism lipsă. Mama mea se uită pe Animal Planet. O face ca să nu mă necajească, amintindu-mi că-s pixar, în România. Pe care alţii mi-o vând şi restul o fură. N-o s-o mint şi eu că va fi mai bine. Doar ne-au păcălit că se poate. Pentru că unii au pozat cu mâinile curate, uitând să spună că s-au spălat atent înainte. N-o să-i promit că, dupa zece ani va vedea marea, doar fiindcă Nuţi dă cu mopul şi călăreşte iapa pe plajă. Şi-am să pretind că nu aud când mă întreaba ce mai face Eba. Pe care n-o mai văd nici măcar vânătă la ochi. Am s-o împac cu capul plecat. Gândindu-mă cât de mic se poate face Boc, când vreodată îi e ruşine. Sau cum, într-o fantezie, ministrul muncii va sta la capătul şoselei să dea bineţe plebei ce fuge peste graniţe. Să şteargă la fund boşorogii altor naţii, când, în România, banii ajung doar de hârtie igienică. Sigur n-o să-i mărturisesc că ne aşteaptă ceva prielnic. Fiindcă pe ferestrele Cotroceniului nu se văd fetiţe de 15 ani cărora abia le-au dat sânii şi se prostituează pe vreun drum European. Nu se zăresc muritorii de foame care-şi vând copiii ca-n siloz. Nu se aude urletul mamelor ce şi-au pierdut baieţii în razboaiele nimănui. Nu se deosebesc demnitarii care inaugurează trotuare şi statui, ca să-şi facă norma apariţiilor televizate. Nu se simte nervul ce zvâcneşte când realizăm că ne-am gâtuit cu o curea. Pentru vacanţele lor exotice, pentru palmieri în câmpie, pentru spăgi în plicuri xxl, pentru răbdari prăjite. Poate cândva, mama ta va fi fericită. Nu ca această mamă straină din poză. Şi n-o să ajungă la 90 de ani ca împlinirea ei să însemne un gard sprijinit pe un copac. Sau un lipitor de afişe cu un buchet de flori, furat de la partid. Ori o Dacie casată ce-o întoarce la cocioabă. Mama mea e mama mea. Dar sunt prea mulţi cei ce cred ca-s Tatăl nostru. Şi care ne învaţă să rostim un Amin liniştitor ce durează cât bucuria unei pomeni electorale. Va suna iar telefonul, cu număr necunoscut. De data asta răspund. “Alo? Tatăl Nostru? Sunt Andreea. Şi voi avea mereu ceva de spus.”