Am avut dreptate. Sa nu ma agit despre ce voi asterne pe treptele Palatului Sutu. Asta nu e teza, deci n-am tocit vreun manual de politica autohtona (exista asa ceva?) in incercarea de a-mi acoperi vidul in materie (golurile sunt pentru amatori, desigur).
M-am gindit sa las ziua asta sa decida ce sa povestim… si ziua a ales…
Ii spuneam cindva Palatului ca mi se intimpla minuni in fiecare zi. Uneori ma tem ca de des ce mi se intampla, nu le voi mai recunoaste ca fiind minuni…si tare ar fi pacat.
Am vazut un filmulet, cu ceva minute inainte sa scriu rindurile de fata. N-am nici un merit in gasirea lui, eu doar am vrut sa fotografiez ceva frumos si asa am intilnit un fotograf japonez care locuieste la Bucuresti. E aici de 3 ani si spune ca nu i-a ajuns. Ca va pleca, nu stie cand, nu stie exact unde, dar nu acum. I-ar fi mai bine in alte parti, dar a facut lucruri frumoase in Bucuresti si nu regreta anii ce s-au scurs pe Dambovita. Pare un tip hotarit, stapin pe alegerile sale. Imi aminteste de lupta cu vointa-mi, din noptile cu multe exercitii de chineza, de sentimentul de sac de box razbunat, dupa fiecare examen.
I-am aratat niste gindacei rosii intr-un copac din Herastrau si am primit la schimb “Father and Daughter”, despre care nu stiam nimic…Tocmai acum, cand as fi jurat ca cele 20 de minute petrecute de prietenii mei fotografiind gindacei rosii sunt un model de perseverenta.
Multumita lui Tomo, eu nu am inteles nimic. Perseverenta e altceva. Perseverenta e un fel de dragoste, ca in minunea de mai jos:
)
Leave your Comment