Am primit azi, in vacanta fiind, un sms. Un coleg ma anunta ca nu-i mai ramine decit sa demisioneze ca urmare a muii pe care tocmai a primit-o de la un alt coleg. Trec peste palma imaginara in urma careia fata demisionarului s-a mutat vreo 90 de grade mai la stinga mea sau dreapta lui si ii raspund: Nu merita. Viata are loc in alta parte decit la birou.
Nu cred ca a inteles. De aceea, revin cu niste sfaturi despre momentul oportun demisiei:
- intotdeauna dupa ce ai gasit un job mai bun;
- niciodata dupa ce-ti da muie un coleg (un sef), intotdeauna dupa ce-i dai tu 3 mui;
- cind realizezi ca a trecut ceva vreme de cind n-ai mai citit o carte;
- cind iti zimbeste colega blonda si tu ai altceva de facut;
- cind ai uitat unde si cu cine ai facut sex ultima oara;
- cind seful tau, aflat in concediu, nu-ti raspunde la sms-ul in care-l anunti ca demisionezi.
de Anca Bundaru
Zambiti, va rog, daca n-ati facut-o pana in acest moment.
Un prieten, care a decis dupa multi ani de presa sa faca altceva, imi spunea acum cateva saptamani cum a descoperit ca interesul oamenilor este cu totul si cu totul altul decat ceea ce credem noi, atunci cand deschidem un jurnal de stiri, o pagina de ziar… Desigur ca l-am privit cu scepticism si i-am spus ca n-am nevoie sa-mi dea lectii.
Dar a avut dreptate. Mi-am dat seama acum cateva ore, cand am decis sa dau supermarketul pe Piata Obor. Nu-mi place sa cumpar fructe si legume din supermarket, oricum. Nici n-am pasit bine in piata, ca o punga de plastic – nu, nu era biodegradabila – mi s-a impleticit in sandalele de inspiratie “Sex and the city”. In timp ce incerc sa ma descotorosesc de punga, aud un pusti care n-avea nici buletin probabil: “mi-as vinde si parintii daca ar fi nevoie”. A spus-o atat de sec, incat cred ca ar fi in stare. La cativa metri, o batrana isi studia mainile negre de la culesul de afine, 10 lei kilogramul. Ii povestea vecinei de taraba cum a “sfulgerat-o” ultima oara in padure.
V-am rugat sa zambiti pentru ca in scurta plimbare prin piata nu am vazut nici macar un om pe fata caruia sa nu se citeasca grijile. Si-n timp ce pe ei ii rod grijile, altii se dau in stamba la televizor. Vorbesc despre ei la persoana a treia, se cred Dumnezei, si ne catalogheaza pe noi toti, vanzatori la tarabe in Obor, profesori, manageri sau ingineri, “electorat”. Intram toti in aceeasi categorie, ce trebuie sedusa toamna asta.
In timp ce gospodinele pun gogosari si castraveti la murat, strategii lor americani pun la cale diverse planuri de bataie si-i ametesc cu cifre din sondaje. Dar ce sa vezi, ca oamenii din spatele tarabelor cu mainile muncite nu mai par interesati de politica. Le pasa mai mult daca ploua, decat cine va fi presedinte. Vor doar sa-si vanda rosiile si castravetii, sa plece acasa mai devreme. Grijile lor sunt atat de mari incat ii huiduiesc tot mai des.
Bag seama ca prezidentiabilii au uitat o notiune pe care o cunosc pana si cei din spatele tarabelor: credibilitatea. „Electoratul” e destept. Dragi prezidentiabili, puteti sa dansati cat vreti in fata camerelor, sa ne tineti oricate discursuri, sa tundeti oi si sa beti palinca – daca si astea-s stiri, va sugerez insa sa va pastrati o batista pentru flegmele pe care urmeaza sa le primiti de la someri, bugetari si nu numai.
“Tre sa scriu p sutu.ro alegeti: fotografi faimosi p care i-am intilnit, ceva f intim cu dl Rebengiuc or c cauta regizorul lui Monk in bucu?”
Am pus asta pe Twitter si Facebook, iar voturile au fost in favoarea dlui Rebengiuc la distanta f mare de restul:)
*
Am un crash pentru domnul Rebengiuc. O dragoste calda care n-are decit in mica parte legatura cu actoria.
Aseara am fost la TNB sa vad prima dintre premierele stagiunii, Toti fiii mei de Arthur Miller, in regia lui Ion Caramitru cu domnul Rebengiuc in rolul principal.
Si am retrait caldura aia pe care o simti pe dinauntru cind te gindesti la un om bun.
*
In septembrie anul trecut pentru un proiect la Tabu am refacut o secventa din Morometii, cu Victor Rebengiuc si Luminita Gheorghiu. I-am dus in Muzeul Satului, i-am imbracat in haine populare si i-am asezat pe prispa unei case oltenesti in asteptarea apusului. Aveam nevoie de o anumita lumina in fotografii.
Cit asteptam la cadru, Dl Rebengiuc ne-a povestit cum era pe vremea aceea la filmare (“asta am filmat-o dimineata, la 5, nu la apus ca acum”), cum nu s-a machiat niciodata (“Doar la Padurea Spinzuratilor mi-au ridicat nasul cu putin tul sa ma faca mai frumos”), de ce ii ajuta pe toti studentii la filmele lor de an (“Daca nu-i ajutam noi care stim meserie, cum o sa invete mai usor?”)
Era cald si modest, nu ar fi povestit nimic daca nu-l iscodeam noi, si ii simteam virsta in gesturile molcome cu care se ridica si se aseza pe prispa. Cind am terminat de fotografiat, am mers in partea administrativa a muzeului pentru ca protagonistii sa revina la hainele obisnuite.
Eram intr-un hol rotund care facea legatura intre culoarele cu birouri. Obisnuit cu turneele si filmarile in locuri diverse, dl Rebengiuc si-a luat pantalonii de strada, a facut un paravan cu usa holului si inceput sa se schimbe, in timp ce vorbea cu mine.
Eram incurcata de intimitatea aparuta, desi stiam ca pentru actori spatiul intim are alte limite cind esti la munca. Trebuia insa sa fiu o gazda buna, asa ca am ales sa ma uit pe fereastra si sa povestim mai departe.
Doar ca s-a auzit un zgomot ca si cum ar fi cazut ceva. Cazusera niste banuti din buzunarul pantalonilor, iar maestrul s-a aplecat sa-i ridice inainte de a se imbraca. Din instinct m-am intors sa vad ce se intimpla si-am vazut toti cei 75 de ani ai dlui Rebengiuc; maestrul era cu pantalonii in mina, controlindu-le buzunarele, intr-un sort negru.
Slab, fragil, delicat, cu muschii subtiri dar inca fermi, dl Rebengiuc intr-un sort negru. A zimbit si a inceput sa se imbrace. Si imaginea aceasta, incredibil de intima, o port cu mine de cite ori ma gindesc la dl Rebengiuc.
*
Intre timp Dl Rebengiuc a implinit 76 de ani, a mai luat un premiu UNITER si si-a facut cont de Facebook; posteaza fotografii din vacante sau de la intruniri cu actori, comenteaza intimplarile prietenilor.
de Lilick
Cand Stapanul Palatului mi-a lasat cheile de-aici si m-a rugat sa particip la proiect, m-am gandit ce sa scriu. Mi-au trecut tot felul de lucruri prin cap. Inclusiv sa va propun sa-i redecoram Palatul, si sa-l facem de nerecunoscut in momentul cand va da cu ochii de el, la intoarcerea acasa. Apoi m-am razgandit. Are posibilitatea, de acolo de unde e, sa mai traga uneori cu ochiul…
M-am mai gandit: ce ar fi sa ma joc si sa incurc special semnaturile textelor? Sub articolul lui Zoso sa scriu Adrian Nastase, sub al lui Rogozanu sa scriu Ciutacu. Si invers. Sa facem, cum ar veni, la Palat, un Bal Mascat. Ei, nu. Am renuntat si la acest gand. Balul Mascat poate avea de multe ori un final neasteptat si tragic…
Sa scriu despre politica? Mai curand as propune o campanie: “15 septembrie: o zi fara politica pe bloguri”. A, e ziua in care Guvernul isi va asuma raspunderea pe cele trei pachete de legi si Presedintele se adreseaza Parlamentului? Nu ne putem abtine sa comentam? Pacat. Fara pisici se poate, fara lumina se poate, dar fara politicieni nu…
Sa va prezint o reteta culinara? De cate ori am incercat sa reproduc, in bucataria personala, una din retetele maestrilor blogosferei, pe care sa o prezint mai apoi victorioasa pe blog, m-am impotmolit de fiecare data in acelasi punct: nu am stiut cat Photoshop sa pun. Un varf de cutit? O lingurita?…
A, da, m-am scos! Va propun sa ascultati o piesa muzicala. A mai ramas ceva pe youtube nepostat pe bloguri? Poate gasesc o sonata pentru erhu, cu acompaniament de digeridu, cantata de o nimfa alba, noaptea, si de sclavul ei… Am gasit ceva, pe-aproape. Dar era atat de noapte-n clip, incat nu mai deosebeam nimfa de sclav si nici instrumentul lui de-al ei. Sau poate mi s-a parut. Din cauza piesei…
Mai bine va spun un banc si-am scapat. De care vreti? Scurt, sec, deochiat, cu blonde, cu betivi? Am unul:“Elena Udrea prim-ministru”… Cum, asta nu e banc?…
de Traian
…o sa va oferim tzatze, buci, cur, nudity, reality…
Multa vreme gheorghele a fost idolul habarnistilor ascultatori de radio. Era pe vremea cand inca nu functiona ” Fata de la pagina xxx ” , Adrian Tiganul Minune ofta pe casete audio nu pe dvd si-n general lumea credea ca Midnight Caller e un Everest al serialelor de serie B/C . Cum intre timp reteta succesului in media damboviteana au otevizat-o de-alde DDD-OTV , Capatos , Morar si altii ca ei si cum in acelasi timp iarba sau scuipatul politistilor n-au mai fost “cool& trendy” , toate astea l-au scos de pe sticla . Dar iata ca intelectualul de limba rusa revine la kanalul turcesc si se va relansa sub citatul de mai sus.
E o evolutie normala, zic .
O sa privesc cu interes primul episod. Ma intereseaza daca si-a asortat ceasul cu o dantura integrala.
de Madalin Ghica
S-a inventat pastila care da spermei gust de mar. Asta inseamna ca cercetatorii au venit in ajutorul femeilor sau in ajutorul barbatilor?
Minionă şi directă, mama mea-i căruntă. Din cauza a tot ce mă îmbătrâneşte pe mine, prin ochii ei. De ieri nu o mai întreb. De ieri, mă întreabă ea. Cu cine să voteze. Căci e unul dintre românii care nu-şi mai permit răspunsuri scumpe. Fiindcă au bani de dat la amanet. N-am să-i spun de marinarul cel vestit, care linge unde scuipă. Cum să-l recomande pupatul şatrei din târg, după ce-mi face “cumatra” “ţigancă împuţită”? Cum s-o trimit la urne pentru Băse când fiica ei vine acasă, cu buza spartă de SPP-istu-i zelos? Clar n-o să-i povestesc de Vadim. Care, în credinţa-i afişată, înjura de mama focului într-o sfântă mânăstire, fix după înmormantarea prinţului Carol Mircea. Nu gasesc cuvinte s-o lămuresc că actuala marfă penală, total achitată mimează o dreptate de buzunar. Că nu cunosc niciun candidat capabil să-şi recite discursul din campanie peste patru ani, cu aceeaşi intonaţie de martir. Îi ştiu doar pe aceia ce ar trebui să poarte la un loc cu funcţia, declaraşia de patriotism lipsă. Mama mea se uită pe Animal Planet. O face ca să nu mă necajească, amintindu-mi că-s pixar, în România. Pe care alţii mi-o vând şi restul o fură. N-o s-o mint şi eu că va fi mai bine. Doar ne-au păcălit că se poate. Pentru că unii au pozat cu mâinile curate, uitând să spună că s-au spălat atent înainte. N-o să-i promit că, dupa zece ani va vedea marea, doar fiindcă Nuţi dă cu mopul şi călăreşte iapa pe plajă. Şi-am să pretind că nu aud când mă întreaba ce mai face Eba. Pe care n-o mai văd nici măcar vânătă la ochi. Am s-o împac cu capul plecat. Gândindu-mă cât de mic se poate face Boc, când vreodată îi e ruşine. Sau cum, într-o fantezie, ministrul muncii va sta la capătul şoselei să dea bineţe plebei ce fuge peste graniţe. Să şteargă la fund boşorogii altor naţii, când, în România, banii ajung doar de hârtie igienică. Sigur n-o să-i mărturisesc că ne aşteaptă ceva prielnic. Fiindcă pe ferestrele Cotroceniului nu se văd fetiţe de 15 ani cărora abia le-au dat sânii şi se prostituează pe vreun drum European. Nu se zăresc muritorii de foame care-şi vând copiii ca-n siloz. Nu se aude urletul mamelor ce şi-au pierdut baieţii în razboaiele nimănui. Nu se deosebesc demnitarii care inaugurează trotuare şi statui, ca să-şi facă norma apariţiilor televizate. Nu se simte nervul ce zvâcneşte când realizăm că ne-am gâtuit cu o curea. Pentru vacanţele lor exotice, pentru palmieri în câmpie, pentru spăgi în plicuri xxl, pentru răbdari prăjite. Poate cândva, mama ta va fi fericită. Nu ca această mamă straină din poză. Şi n-o să ajungă la 90 de ani ca împlinirea ei să însemne un gard sprijinit pe un copac. Sau un lipitor de afişe cu un buchet de flori, furat de la partid. Ori o Dacie casată ce-o întoarce la cocioabă. Mama mea e mama mea. Dar sunt prea mulţi cei ce cred ca-s Tatăl nostru. Şi care ne învaţă să rostim un Amin liniştitor ce durează cât bucuria unei pomeni electorale. Va suna iar telefonul, cu număr necunoscut. De data asta răspund. “Alo? Tatăl Nostru? Sunt Andreea. Şi voi avea mereu ceva de spus.”
Nu ştiu, chiar nu ştiu în ce măsură voi avea cînd şi cum să scriu din vacanţă. Cert este că laptopul va fi cu mine. Şi telefonul, cu ajutorul căruia voi scrie şi pe twitter. Dar nu asta vroiam să vă spun. Începînd de mîine, veţi asista la Săptămîna porţilor deschide – Palatul Şuţu. Bloggeri pe care eu îi citesc vor scrie în perioada 11 – 19 septembrie nu numai pe blogurile lor, ci şi pe sutu.ro. Deci, în locul meu. Vă aşteaptă, de fapt ne aşteaptă – pentru că habar n-am ce or să scrie – multe surprise-guestposts.
Nu ştiu cine a inventat concediul, dar binecuvîntat să-i fie numele. Mîine dimineaţă, la ora asta, o să aterizez în Sicilia şi o maşină pe care o s-o închiriez din aeroport o să mă ducă către locul pe care-l vedeţi în imaginea de mai jos. Da, ştiu, mîine e 9/11. Ei, şi? La cîte mi s-au întîmplat anul ăsta…
De 5 minute am intrat în concediu. Mă duc să dorm liniştit. Mâine vă povestesc pe unde o să plec. Şi ce surprize vă aşteaptă pe sutu.ro.