de Paratraznetul Fanica

Motto: Va mai amintiti de Elena Udrea?

Sutu este acum in concediu in Sicilia, iar noi discutam despre invatamant si politica. In timp ce unii se bucura de culturi deosebite, altii, mai “frustrati” (cum ar aprecia doamna Udrea), comenteaza pe bloguri. Mi-am dat seama ca Sutu, de acolo din Sicilia, ne da ideea unei noi forme de turism, incantatoare si radianta precum insasi doamna ministru, recent umbrita de scandalul din justitie.

O asemenea initiativa merita o campanie de promovare pe masura, a la madame Udrea. Am si o propunere pentru posterul promotional, care se va fauri cu multe sute de mii de euro din bani publici, spre a fi lipit pe stalpii din ghettourile pariziene – central, o imagine cu Traian Basescu, il capo di tutti capi autohton, zambind complice din ochiul lenes; in dreapta, doamna Elena Udrea cu un decolteu generos (ce metoda buna de a impaca promovarea turismului cu promovarea proprie!) si prodigioasa fiica Eba; in stanga, fostul fotomodel, doamna Roberta Anastase, acum rotunjoara si bine plasata in Parlament si, bineinteles, doamna Ridzi, simbolul absolut al destrabalarii pe bani publici si stigmatul vesnic al clanului Basescu.

Astfel prim-planul conturat, pe fundal va aparea restul famigliei prezidentiale – Boc, Videanu, Pogea, Berceanu, Blaga, ceilalti nu se vor distinge. Din coltul din dreapta-sus al imaginii, dualul Patapievici ne va privi aprig si nauc, mustrandu-ne din deget pentru devierile noastre de la morala oranj.

Deasupra acestei infatisari, cu litere de-o schioapa, va trona denumirea inovatorului proiect – “Turismul Mafiotic” – iar sub imagine, sloganul Credinta ne (s)fericeste, care de altfel va fi si titlul noului imn turistic al Romaniei, in locul deja trecutului “Land of choice”. In interpretarea lui Bercea Mondialu` ( un constituent fecund al noii morale oranj), saltareata melodie se va pricopsi cu un videoclip in care vor dantui Doamna Maria Basescu si domnul Mircea Basescu.

Pachetul de lansare a proiectului va include vizite planificate la siturile de referinta – apratamentul de 800 000 de euro al Ioanei Basescu, parcul Bordei, Range Roverul Ebei, casa din Mihaileanu, s.a.m.d., iar ghizii oficiali vor fi insisi membrii famigliei prezidentiale.

Pentru binecuvantarea campaniei de promovare turistica, famiglia va organiza de asemenea un festin pe cinste, in parteneriat, de ce nu, cu ICR Paris, la un mare local din capitala Frantei.

Ah, de cate nu sunt ei capabili pentru propasirea turismului national!

de Costi Rogozanu

Sutu m-a invitat pe blogul lui. Nu pot sa-l refuz, doar am dormit impreuna in Creta cindva, ba chiar am facut poze in iarba, haha. Asta ca sa dezvalui ceva din latura lui sensibila.
(Sa nu uit. Vad ca Ciutacu scrie si el pe aici. Ii transmit inca o data cel mai sincer dispret. Si poate sa-l transmita mai departe lui Radu Moraru. In felul asta ating doi dintr-o lovitura.)
In rest, aveam sa transmit ceva simplu. Se vorbeste iar in jurul meu, cam ca in anii 90 (dar atunci eram prea mic), despre plecarea din tara. Romania a redevenit un loc de parasit urgent (pentru altii, eu ma pastrez pentru vremuri mai naspa). Numai ca atunci oamenii fugeau de Iliescu. Azi oamenii fug de mica agresiune.
Prin „mica agresiune” inteleg: 

•  sexism teribil. O femeie în est este condamnata la o viata aiurea. De ce sa mai stai cind poti incerca sa traiesti linistit pe meleaguri ceva mai civilizate. 
• multa-multa ura „deampulea”, in trafic, in magazine, pe strazi. Nu ne putem educa sa zimbim dracului fals unii la altii si sa ne facem vietile mai bune?
• e o tara inca sigura, dar e o tara care te termina nervos cu mici rahaturi
• pilareala ca unic motor al capitalismului romanesc
• economie ca un balon de sapun, alcatuita din intermediari si comisionari
• un argument care mie mi-e drag: nu poti alege sa fii sarac. Nu ai dreptul sa-ti doresti sa traiesti modest. Ori distrugi, ori vei fi distrus.
• mai bine o iei de la capat în Vest, o singura data, decit sa o iei de la capat în Romania de o mie de ori. Tara alegerilor, deh

Am enumerat doar citeva motive, auzite sau gindite. Cert e ca fraza asta „nu mai pot plec” o aud cam ca acum 20 de ani. Chestie care ma face nostalgic. Brucan, ai legatura.

de Sorina Matei

35 de ani inseamna o viata de om. O viata in care se putea investi, se putea infrumuseta, se putea moderniza, se puteau face multe, multe frumoase si marunte la lucrarea magistrala a epocii ceausiste. Dar la noi… Da, ati ghicit. Nu s-a facut nimic. Absolut nimic in 35 de ani. Pai, chiar asa…De ce sa se faca? Peste 400 de oameni au murit acolo, ca Transfagarasanul sa dainuie, nu? si atunci, si acum, si peste 1000 de ani.
si oamenii au murit dar, Slava Domnului, drumul inca rezista…Doar Coca Cola mazgalita pe exteriorul ruginitei telecabine iti mai aduce aminte cam prin ce an ai ajuns. in rest, bine macar ca s-au varuit peretii si ca nu se mai vad urmele tablourilor lui Ceausescu, pentru ca, la cabana Balea Cascada, nimic, chiar nimic nu s-a schimbat. Cladirea a ramas in bunul spirit comunist, usile n-au clante, cearceafurile au ramas tot gaurite, mobilierul nici nu mai zic, paturile sunt aceleasi, camerele n-au prize dar au veioze cu becuri arse, robinetul nu prea merge, parchetul e tot umflat, baia e aceeasi iar incalzirea e tot la radiator. Radiatorul ti-l aduce dupa o jumatate de ora, bineinteles. Dupa o jumatate de ora de asteptare, de la inghet si dupa ce-ai si urlat putin la receptioner. De parca n-ai fi platit sa stai acolo…De parca ai ocupa toata camera gratuit.
Cum e receptionerul? Trist. Dar are tristetea omologului sau de acum 20 de ani. Va intrebati cum e restaurantul? La fel ca ei….Oricum, nu prea ai ce manca, se inchide la 22.00, meniul e scris pe o foaie de hartie murdara iar ca fond sonor ai maneaua. O asculti ca vrei, ca nu vrei…ti-o baga gratis pe gat, in timp ce un televizor si mai batran decat mine merge fara sunet, de vreo doua zile sir, numai pe ProTv.
Problema e ca daca nu vrei sa te cazezi acolo, nu prea ai ce face, din pacate. Poti doar sa faci cale intoarsa zeci de kilometri sanatosi ca sa te cazezi in sat…Sau poti sa mergi noaptea, de nebun, pe Transfagarasan. Solutii n-ai. Ei stiu asta. Tocmai de aceea n-au bagat acolo niciun sfant.
Credeti cumva ca la Balea Lac e mai bine? Nu, ati ghicit. si aici e la fel. Totul trist, in bunul stil neocomunist. Toaleta de la Paltinu, singura de altfel, e la fel de plina de mizerie. Dar ca sa ai acces la ea, te costa insa 2 ron. Vidraru, aceeasi poveste…
in esenta, doar micii mestesugari mai fac putin diferenta. si faptul ca asfaltarea Transfagarasanului a inceput…Dar nu s-a terminat… Ar fi fost prea frumos, nu? Ar fi fost frumos daca nici turistii, patronii societatilor care administreaza cabanele, nici ospatarii si nici receptionerii n-ar fi fost, de fapt, aceiasi. Aceiasi ca si cei de acum 35 de ani.

de Diana Stoleru

Am avut dreptate. Sa nu ma agit despre ce voi asterne pe treptele Palatului Sutu. Asta nu e teza, deci n-am tocit vreun manual de politica autohtona (exista asa ceva?) in incercarea de a-mi acoperi vidul in materie (golurile sunt pentru amatori, desigur).
M-am gindit sa las ziua asta sa decida ce sa povestim… si ziua a ales…

Ii spuneam cindva Palatului ca mi se intimpla minuni in fiecare zi. Uneori ma tem ca de des ce mi se intampla, nu le voi mai recunoaste ca fiind minuni…si tare ar fi pacat.

Am vazut un filmulet, cu ceva minute inainte sa scriu rindurile de fata. N-am nici un merit in gasirea lui, eu doar am vrut sa fotografiez ceva frumos si asa am intilnit un fotograf japonez care locuieste la Bucuresti. E aici de 3 ani si spune ca nu i-a ajuns. Ca va pleca, nu stie cand, nu stie exact unde, dar nu acum. I-ar fi mai bine in alte parti, dar a facut lucruri frumoase in Bucuresti si nu regreta anii ce s-au scurs pe Dambovita. Pare un tip hotarit, stapin pe alegerile sale. Imi aminteste de lupta cu vointa-mi, din noptile cu multe exercitii de chineza, de sentimentul de sac de box razbunat, dupa fiecare examen.

I-am aratat niste gindacei rosii intr-un copac din Herastrau si am primit la schimb “Father and Daughter”, despre care nu stiam nimic…Tocmai acum, cand as fi jurat ca cele 20 de minute petrecute de prietenii mei fotografiind gindacei rosii sunt un model de perseverenta.

Multumita lui Tomo, eu nu am inteles nimic. Perseverenta e altceva. Perseverenta e un fel de dragoste, ca in minunea de mai jos:

O comună magnifică deasupra Taorminei. De văzut neapărat barul Turrisi, cu patru etaje şi foarte multe puli.

Sicilia trebuie văzută în inima ei. Nu doar în Taormina. Închiriezi o maşină şi pleci. Spre exemplu, la Savoca. Un sat autentic, construit acum vreo 1000 de ani pe un munte. Francis Ford Coppola a turnat aici, la începutul anilor 70, filmul Naşul. Locul e, practic, neschimbat. Ceva mai multe plante în faţa barului Vitelli, cîteva clădiri noi, dar aceleaşi clopote. Nu ştiu dacă zgomotul focurilor de armă pe care jur că le-am auzit ţine de un conflit între familii. Sau e vorba de o vînătoare de iepuri, după cum, neconvingător, îmi explica o femeie. Cert este că în sîmbăta în care am ajuns la Savoca am dat peste o nuntă. Să privim în linişte personajele…

de Adrian Nastase

Pe vremea mea, cand copiii erau intrebati “ce vrei sa te faci cand vei fi mare”, raspunsurile cele mai frecvente se regaseau pe urmatoarea lista: doctor, cosmonaut, veterinar, specialist in drept constitutional (glumesc; ultima varianta era valabila doar in cazul meu). Dupa ’90, lista s-a imbogatit cu cateva ocupatii specializate pe gen – coafeza sau mecanic auto, stewardesa ori fotbalist. Nu mai sunt la curent cu trendurile intentiei ocupationale in randul scolarilor mici din Romania, dar am auzit ca in China e la moda sa te faci “oficial corupt”. Asta e, probabil, rezultatul unei culturi care se hraneste din proverbe de genul “sunt multe carari pana in varful muntelui, dar privelistea e mereu aceeasi”…

Va mirati ca aduc vorba de coruptie? Ce, nu stiati ca e hobby-ul meu? Se pare ca, fortat de imprejurari, sunt destul de des nevoit sa abordez subiectul asta. Spuneti-i destin. Sau “karma”. Sau “La Belle Dame Sans Merci”, vorba poetului. Sau Traian Basescu. Cert e ca, tot batand drumul inutil catre DNA si inapoi si tot reconfigurand argumentari si pledoarii, am ajuns sa ma atasez de subiect. Si, dupa cum vedeti, il abordez si din proprie initiativa. Dupa atatia ani in care adversarii mei l-au lipit de mine, fara sa aiba niciodata nici o dovada…

Oricum, e clar pentru toata lumea ca politicianul corupt e o vedeta a dezbaterii publice din Romania ultimilor ani si nu m-ar mira deloc daca raspunsul fetitei din Guangzhou ar putea fi auzit, azi, si intr-o scoala din Tecuci. E modelul care se auto-promoveaza si se auto-impune fiindca se vorbeste despre el la nesfarsit. Al cui e “meritul”? Cred ca stiti raspunsul meu (ca de obicei): Traian Basescu.

Despre ce vorbeste el de prin 2004, fara incetare si fara variatii? Nu despre cercetatori stiintifici sau brutari, fiindca daca ar fi facut-o, Romania ar fi pe drumul catre un Nobel, iar Universitatea Spiru Haret ar acorda deja doctorate in arta painii. Si foarte multi copii, in prima zi de scoala, ar alege aceste meserii drept tinta in viata.

Cred ca nici chinezii, cu toata intelepciunea lor legendara, n-au habar cat de mult le influenteaza Basescu tanara generatie.

PS. Credeti ca Bercea Mondialu’ ar putea fi un bun consilier prezidential de politica externa? Numele e predestinat. Si nu cred ca ar avea ce sa (mai) strice…

PPS. Si fiindca tot ne referim la scoala, dati-mi voie ca si aici, pe blogul lui Sutu, sa urez celor care incep scoala sa aiba un an plin de succese (nu, nu fac ironii despre pluraluri).

de Victor Ciutacu

Nu stiu sa fac pe vedeta-n public si punct. Astazi, la deschiderea anului scolar, mi s-a confirmat inca o data. Am fost cu Vlad si cu Mana, ca de obicei in ultimii sase ani, sa traim impreuna haosul din careul cu ziduri deprimante. Eu merg, de regula, doar la deschidere si inchidere. Si nu musai din comoditate sau din cauza programului inuman pe care-l am, ci fiindca, pur si simplu, detest sa joc rolul maimutei amabile sau a sperietoarei de profesori. Evit din mai multe motive sa fac bai de multime prin scoala. Pe de o parte, fiindca, dupa experienta personala, mi s-a luat de invatamantul romanesc (doar m-am jurat ca examenul de licenta va fi ultimul din viata) si singurul sentiment pe care mi-l genereaza e dorinta imperioasa de a ocoli localul, cum am auzit ieri la televizor ca se numeste mai nou. Pe de alta parte, pentru ca, de cate ori traseul meu se intersecteaza accidental cu scoala, nu sunt tatal lui Vlad, ci acel Ciutacu de la televizor. Lumea tinde sa fie, exact la fel ca pe strada, dupa caz, amabila, insinuanta, lingusitoare, interesata (de violenti m-a ferit al de Sus pana acum, da’ never say never), iar eu nu stiu sa ma comport ca un animal social. Detest sa prezic viitorul politic al tarii (uneori, chiar al omenirii) ca papagalii din colivie, sunt stanjenit cand oamenii vor sa le dau autografe ori sa ma pozez cu ei ca foca de la circ, dau din umeri a neputinta si dezinteres cand cineva isi inchipuie ca as putea sa rezolv – pe loc, in principiu – probleme curente ale comunitatii in care traim. Pur si simplu, vreau sa fiu lasat in pace, iar copilul meu sa aiba parte de tratament egal cu al colegilor sai. Chestie care, de multe ori, se intoarce impotriva lui…

de Alex Mazilu

Traim cu totii intr-o era industriala a perceptiei, a palpabilului. Acest pragmatism tranforma valori, daca cumva nu le-a trasformat pe toate deja. Acest lucru ne pune fata in fata cu o lume a aparentelor. Uneori fotografia, prin instantaneele sale, dezvaluie adevarata fata a aparentelor.

Fotografia este pentru multi un fenomen global. Nu reusesc sa gasesc raspunsul la intrebarea daca este arta sau nu? Fotografia traieste intr-un mediu extrem de complex, in care este foarte greu sa ai o viziune personala. Cum ai putea sa recunosti intr-o imagine (stiind ce reprezinta), ca a fost facuta de cineva anume… Folosind trepiedul pe post de sevalet al timpurilor noastre, fotografii au de trecut o bariera de foc.

Revolutia fotografica pornita in trecut de Kodak, este continuata zi de zi. Oamenii au inceput sa priveasca lentila aparatului foto si sa zambeasca.

In pictura nu exista capodopere intamplatoare, in fotografie, da… aceasta, aparand fara a avea la baza o teorie initiala, fotografii amatori, fiind cei care au dezvoltat-o. Asadar, daca am aputea sparge timpul si spatiul, macar pentru o clipa, am face-o prin fotografie.

[There is no accidental painting masterpiece, in photography it is possible... it was developed without a theory, amateur photographers developed it. If we could break time and space, even for a moment, we could do it through photography.]