Săptămîna porţilor deschise la Palaţul Şuţu se încheie aici. Nu înainte de a mulţumi, pe rînd, printr-o fotografie, una care mi-a plăcut mie mult, celor care au semnat în cartea de onoare a Palatului: Andreea Căprescu, Mădălin Ghica, Traian, Cristina Bazavan, Anca Bundaru, Alex Mazilu, Victor Ciutacu, Adrian Năstase, Diana Stoleru, Sorina Matei, Costi Rogozanu, Paratrăznetul Fănică, Monica Micu, Cristian Pătrăşconiu, Dan Tapalagă, Sana Nicolau, Dramoleta, Chinezu, Marius Cosmeanu, Andressa şi, nu în cele din urmă, celei care a ţinut cheile Palatului Şuţu şi pentru care-i rămîn recunoscător – Lilick.

de Andressa

Acum doua saptamani am aflat ca unul din cei mai apropiati prieteni o sa moara daca nu se opereaza de urgenta in strainatate. In Romania, o veste ca asta e o sentinta la moarte. E foarte ciudat sa ti se intample tie sau cuiva apropiat asa ceva, e cu totul altceva decat sa afli de o cheta pentru o persoana despre care nu stii nimic.
Nu va cer nimic. Va povestesc doar. Are 26 de ani si operatia costa 250 000 de euro. Asigurarea AR TREBUI sa o acopere.
In ultimul timp, ne-am mobilizat si am dat telefoane in stanga si in greapta, am cerut pareri, sfaturi si, mai ales, am cerut ajutorul tuturor. Vestile sunt bune. Foarte probabil, el va fi operat anul acesta si va trai fericit pana la adanci batraneti.
Azi am aflat ca si eu trebuie sa ma operez. Din fericire, la mine nu e o chetiune de viata si de moarte. E o banala apendectomie. Nici nu e urgent, dar operatia e recomandata.
Totusi inseamna timp in spitalele noastre, o atentie, multi nervi. As face orice ca sa nu trec prin asta.
In primavara am mai suferit o operatie, dar a fost minora, am petrecut doar cateva ore in spital. Am fost la privat si m-a costat 2200 lei. Daca merg tot la privat, ma va costa o mica avere. Si totusi platesc asigurarea la stat.
Cam asta voiam eu sa va spun pe blogul lui Sutu, de altfel si el scria de curand despre dezastrul din spitale. O banalitate: ce nasol e sa fii bolnav in Romania. Ca-n Evul Mediu, ne poate ucide orice boala. Traim in Romania, iar asta ne mananca ficatii, fir-ar sa fie.

de Marius Cosmeanu

Asadar, ma roaga si pe mine Sutu sa postez ceva aici. „Orice si oricat de lung”, ma linisteste el pe mess, inainte de a apuca sa il intreb de detalii. E ca si cum, proprietar de birt fiind, ai lasa barul deschis si ai invita lumea sa consume pana te intorci. Nu mi s-a mai intamplat chestia asta de vreo zece ani, cand la un chef in Istanbul barmanul, proaspat imigrant bulgar, dupa ce a aflat ca suntem din Romania a lasat barul pe mana noastra cu invitatia explicita sa consumam cat vrem si cat ne lasa timpul, dupa care s-a dus la culcare. Si cum timpul la turci e foarte generos, va dati seama ca nimeni din cei prezenti acolo nu mai tine minte ce si cat a consumat…

In emotia ce m-a cuprins dupa invitatia primita, mi-am zis sa postez un studiu despre chimia viermilor politici mici si foarte mici; sau ceva despre metamorfoza rosiilor spre Bloody Mary ori despre elementele de filosofie a temporalitatii in practica profesionala a lui Dan Diaconescu. Cu alte cuvinte, habar n-aveam ce sa scriu.

Pana la urma am decis sa postez ceva complementar, ca sa nu fiu chiar rupt de context. M-au ajutat ultimele luni, in care am bantuit si eu prin afara tarii, prin Balcani, pentru un articol despre cum s-au schimbat numele de strazi in Belgrad, Sarajevo, Sofia, Tirana etc. dupa 1989.

Pe undeva, atmosfera periplului asta al meu era, si ea, usor siciliana, doar ca locurile erau putin mai prafuite si mai imbibate de melanjul mirosului de vodca si transpiratie. In rest, am vazut cel putin la fel de multi mafioti, semi-mafioti, quasi-mafioti, mafioti diletanti si mahari ca si in Sicilia, cu toata fauna ce inconjoara aceste vietati ocrotite de lege. Numai ca in Balcani, pana si caracatita e un animal domestic iar nepotismul, mai lax si mai dezorganizat decat in lenesa insula italiana.

Discutand subiectul cu o enciclopedie vie a Academiei de stiinte din Sofia, domnul Kazansky, aflu exact care e diferenta dintre ce am vazut eu si ce a vazut Sutu vara asta: sicilienii spun „un om de onoare” pentru ca nu poti incalca regula. In Balcani, in schimb, poti. Daca faci pe naznaiul si vrei reguli, esti imediat scos din sistem. Inteligenta, onestitatea, rigoarea, strictetea, continua Kazansky, nu sunt respectate la noi (in Bulgaria, evident – n.m.). Una peste alta, daca putem vorbi de vreo trasatura geniala a poporului bulgar, aceasta e invidia. Ca sa vedeti ca nu toti vecinii nostri au ceafa groasa.

Istorioarele si vorbele de duh pe care le-am auzit sau experientele si intamplarile la care am fost martor in aceste cateva saptamani de drumetie media prin Balcani sunt sufieciente pentru a sustine o campanie de inserturi a financiar-disperatelor cotidiane romanesti. Aici, ca sa nu abuzez de bunatatea lui Cristi, am sa relatez doar una.

O zi de august la ora pranzului si vreo 40ºC afara. Stau pe terasa tihnita a unui restaurant cu clienti putini si imi savurez tacticos cafeaua pe ritmurile resuscitate ale unei piese de Britney Spears. Pe fundal, in surdina, razbate vocea muezinului care cheama credinciosii la rugaciune. Brusc, dinspre trotuarul care margineste terasa, la nici zece metri de mine, aud rafalele unei pusti-mitraliera. Zgomot infernal, fum, spaima. Se trage! Una dintre fetele de langa masa alaturata se arunca sub masa, cealalta plonjeaza direct intr-un tufis. Oricat de breaz as fi, nu pot sa nu ma ascund dupa stilpul aflat la doi metri de mine.

Calvarul dureaza 30 de secunde. Se lasa linistea si apare un domn care ne spune cu toata naturaletea locului, ca nu e nimic grav: „De data asta, doar se filmeaza…”. Chelnerii se amuza copios (stiau ca se filmeaza), clientii injura sau mimeaza un zambet pentru a mai salva ce putea fi salvat din jenanta situatie. Platesc consumatia, dau sa plec si aud in spatele meu un incert „Welcome to Tirana!”. Era barmanul. Si prima mea zi in capitala Albaniei.

Despre alte patanii traite pe aceleasi meleaguri cu destin aleator, puteti citi aici. In rest, draga Cristi, te asteptam acasa. Nicaieri nu-i pelinul mai dulce ca aici.

de Chinezu

Smeker mare Sutu asta al nostru. In timp ce el isi bronzeaza tegumenul prin cine stie ce locuri inaltatoare, ne-a pus pe unii sa ii scriem pe blog. Drept e, recunosc, ca nu poti sa refuzi o asemenea onoranta pozitie. Drept pentru care, iete bah Cristi, ca scriu.

Si nu oricum. Ci de la o maxima inaltime. Adica de la cativa kilometri in aer. Pentru ca m-am pastrat sa scriu guest postul asta pentru acuma. Cand sunt in avionul ce ma duce la Milano. Cica in momentul in care scriu zice first officer ca susurvolam Grazul.

Trebuia sa fac ceva mai special, ce dracu. Ca nu toata ziua poti scrie pentru Palat. Si cum nu cred ca talentele mele scriitoricesti dau pe cineva pe spate, iar de subiecte devastatoare chiar nu am chef, am zis ca macar la faza cu scrisul din avion sa fac ceva special.

Observati, va rog, altruismul meu terifiant. Adica execut aceasta premiera mondiala cu scrisul in avion pentru Sutu, nu, cum ar fi firesc si normal, pentru chinezu.eu.

Nu stiu de ce am facut asta. Ca nu prea imi sta in confucianismul propriu si personal sa fac de astea. Poate pentru ca Sutu e un tip mult mai misto decat vrea el (in multe ocazii) sa para. Poate pentru ca e si asta o modalitate de a ma da io mai altfel decat altii ca doar de, m-a atins Stutu cu onoarea de a-i umple un mic spatiu din blogul oricum lasat liber si care ar fi putut fi ocupat de altcineva, de oricine. Chiar nu stiu de ce am facut-o. Sau, ma rog, poate stiu, dar nu va spun din aceleasi considerente de a ma da si io smeker.

E bine, mah, Sutule, cat am scris pana aici? No bun atunci, sa fii iubit!

PS Pentru cei care ati citit prea multe safety books and regulations, mentionez ca am scris textul in word si l-am expediat pe mail abia dupa ce am aterizat in Milano. Pam, pam…

de Dramoleta

Poate pentru unii dintre noi, fotografiile pe care le-am selectat, sunt socante. Fiecare in parte insa, reprezinta o poveste adevarata. Povesti care ar fi trebuit sa schimbe oamenii si lumea in care traim. Cred ca este bine sa ne amintim din cand in cand aceste povesti, pentru ca omenirea sa nu repete greselile din trecut. O infima parte din istoria moderna a lumii. Nu am respectat o ordine cronologica. Nici nu mi-am propus asta.

Multumesc , Cristian Sutu!

1. 1968 – seful politiei vietnameze, Nguyen Ngoc Loan, executand cu sange rece un luptator de guerila din gruparea Viet Cong. Fotografia a fost facuta de Eddie Adams care a primit premiul Pulitzer pentru aceasta imagine.

2. 1930 – Linsajul tinerilor de culoare, o fotografie faimoasa, facuta de Lawrence Beitler. Reprezinta uciderea de catre o multime furioasa, a celor doi tineri de culoare care au fost acuzati in 1930 ca au violat o tanara caucaziana, si l-au omorat pe prietenul acesteia. “Judecata” a avut loc pe 7 august in Marion. Multimea agitata, formata din 10000 de albi, i-au luat cu forta pe cei doi tineri de culoare, din inchisoarea unde erau detinuti. Al treilea acuzat a reusit sa scape atunci de furia multimii.

3. 1911 – Incendiul de la fabrica de textile din New York. in urma unui incendiu izbucnit intr-o fabrica de camasi din New York, muncitoarele nu s-au putut salva, usile fabricii fiind incuiate cu lacate. Patronii fabricii considerau necesar ca femeile sa lucreze foarte bine pazite, si incuiate, pentru ca acestea sa nu fure. Lacatele au pecetluit soarta a 146 de muncitoare. in speranta ca se vor putea salva din incendiu, femeile s-au aruncat pe fereastra de la etajul opt al fabricii. Celelalte au murit in incendiu. Fotografia surprinde oameni din strada care asista ingroziti la saltul in gol al muncitoarelor.

4. 1972 – Phan Thi Kim Phuc, nascuta in 1963, este “subiectul” acestei faimoase fotografii facuta in timpul razboiului din Vietnam. Avea noua ani cand alerga disperata, complet goala, urland de durerile provocate de arsurile ce le avea pe spate. Fusese una dintre victimele unui atac cu NaPalm.

5. 1970 – Masacrul din Kent State (Ohio). Mesajul transmis de Richard Nixon trupelor din Cambodgia, a provocat o serie de proteste in colegiile din SUA. La Kent State protestele au fost mai violente, studentii atacand fortele de ordine cu pietre. Situatia a fost scapata de sub control si s-a tras in tineri. Unele dintre victime nici nu fusesera implicate in conflict. Se aflau in drum spre scoala. Imaginea luata de John Paul Filo (premiul Pulitzer) o surprinde pe Mary Ann Vecchio ingenunchind langa trupul fara viata al prietenului sau Jeffrey Miller, care fusese ucis de Garda Nationala din Ohio, chiar in fata ei.

6. 1989 – Piata Tiananmen. Fotografia unui tanar student chinez care incearca sa opreasca cu trupul sau tancurile care ucisesera tineri nevinovati pentru faptul ca luptau pentru respectarea drepturilor omului in China. Autorul imaginii este fotograful Jeff Widener.

7.1993 – Un vultur pandeste un copil muribund pentru a-i devora trupul. Sudan 1 martie 1991. Un copil moare de inanitie. Fotograful Kevin Carter a surprins aceasta imagine sfasietoare, pentru care a primit premiul Pulitzer. Carter a fost membru al unui grup de jurnalisti, Bang Bang Club, grup ce a realizat fotoreportaje socante in Africa de Sud despre atricitatile comise in perioada apertheidului.
Bantuit de imaginile de groaza pe care le-a vazut in Sudan, Carter s-a sinucis in 1994.

8. 2001 – The Falling Man. Forta acestei imagini a produs furie in SUA imediat dupa ce a fost publicata. Gestul disperat al unui om care se afla intr-una dintre cladirile atacate la 11 septembrie 2001. Fotografia a fost publicata o singura data, preluata de toate ziarele americane, imediat dupa atacurile teroriste. Fotograful, Richard Drew, a fost aspru criticat de catre opinia publica pentru aceasta imagine, si acuzat de lipsa de respect fata de cei care au murit atunci. Bulversat de reactii, Drew a declarat ca el nu a surprins moartea acelui om, ci, din contra, o parte din viata acestuia.

de another cherry

Stati asa sa-mi infund intai pana la prasele picioarele-mi delicate. Gata. Tocmai m-am instalat in papucii de casa inca uimitor de calzi si neasteptat de moi ai lui Sutu. Mmmmmm. Nu-i rau deloc aici. Stie el ce stie.

Stati sa-mi indes si pipa intre buzele ce n-au mai atins asa trufanda. Si s-o aprind alene. Pfiii, dar ce frumos mai miroase. Sa va spun ce vad. Sunt la Palat unde se pare ca of, nu avem rege. E plecat cu ceva intalniri diplomatice la Verde Imparat. Dar uite, este totusi lumina ca ziua.

Eu am putut sa intru aici nestingherita, fluierand. Si sa cotrobai sniff-sniff prin lucrurile personale ale proprietarului de drept. Candelabrele sunt toate aprinse. Canta putintel o muzica potrivita. Ce sunt aia, ingeri? Sfinte Sisoe. Si ce ating, harpe? Wow. Deci in decorul asta se intampla scrierile astea zilnice. Acum inteleg.

Gata. Abia acum sunt in stare sa zic. Cat de tare m-am pierdut cu firea. Si cum m-am lasat moale ca fularul la podea. Si numai cand am fost stropita cu apa vie dintr-un cioc vrajit mi-am revenit. Dupa ce Sutu mi-a propus sa viu aici sa tin o cuvantare.

N-a fost o zi oarecare. Inca mi se mai zbate o vena groasa de la gat. Gat pe care era sa mi-l si sucesc de emotie pe scari. In timp ce ma precipitam sa-i zic mamei de cireasa vestea cea mare.

Dar ce-i asta? Mi se intinde un microfon. Si un scaunel, sa ajung cum trebuie la el. Mama? Mama, esti acolo? Iti multumesc ca m-ai facut. Uite, drept rasplata, astazi scriu la Sutu.

As vrea sa multumesc si ariciului, care m-a plesnit cu linia peste labute. Pana am inceput in fine sa scriu cum trebuie. Si nu in ultimul rand m-as bucura sa ma auda si stie el cine. Care a crezut in mine. Si mi-a pus un site in fata. Sa scriu in el.

M-am inecat de emotie. Dar mi se ofera dintre draperiile rosii si grele de catifea o cupa cu sampanie. Multumesc frumos, sunteti foarte dragut. Nu trebuia. Nu mai am mare lucru de zis. Dar spuneti-mi, cum imi sta parul?

Doamnelor, domnilor, eu am in maneca mereu subiecte care ma ard. Uite, acum, de exemplu, ma mistuie dorinta de a scrijeli numaidecat despre trei. Primul, cutremurator. O istorie cu femeile netrebnice care vand covrigi gustosi. Si cum m-a facut pe mine asta sa lacrimez realmente.

Al doilea, exclusiv. Idei disparate dar vitale despre pepenele meu rosu. Si cum vad eu viata prin ochii lui de pepene. Si ultimul, dar nu chiar la coada. Un eseu despre cum m-as bucura sa-mi vandalizez profesoara de latina.

Da, ati inteles perfect. Eu asta stiu sa fac bine. Sa ma pieptan cu gratie. In timp ce Sutu analizeaza atent in fiece moment cum arde tara, eu mereu ma pieptan. N-am ce sa fac. Eu m-am straduit, sa stii, Sutu.

M-am gandit la Elena Udrea. M-am gandit mult timp. Doar-doar oi simti in contra naturii mele ceva scanteie. Si oi putea insira pe o ata cateva cuvinte potrivite despre domnia ei. Vax albina.

Apoi am crezut ca reusesc cu Geoana. Am inchis ochii, m-am lasat pe spate. Mi-am frecat tamplele cu degetele aratatoare. Si m-am concentrat cat am putut mai bine. Dar si Geoana m-a lasat stearpa. Desi eu tocmai incercam sa nasc ceva.

Am dat apoi navala prin toate camarile Palatului. M-am amuzat teribil, am martori. Uite, sa zica ingerii. M-am amuzat nemaipomenit cu ce ai scris tu pe aici. Apoi mi-a venit iar o pofta teribila sa ma pieptan.

Dar vai. Am plecat in graba si am doar un papuc in picior. Si e trecut de miezul noptii…Unde mi-e caleasca? Si cum sa merg asa acasa, in livada? Sutu, vino inapoi si pune ordine in lucruri. Te rog frumos.

Cînd citeam cu creionul în mînă Naşterea tragediei, scrisă de Nietzsche, nu-mi închipuiam ce stare trebuie să fi avut spectatorul din Amfiteatru. Acum ştiu. Deschis spre Marea Ionică, livezile de citrice şi muntele Etna, Teatrul grec din Taormina (Tauromenion) strînge lumea într-o privire. Una singură. Arché.

de Dan Tapalaga

Directorul FMI anunta ca America, Asia si unele state din Europa de Vest au gasit calea de iesire din criza. (Detalii pe HotNews.ro aici ). Estul Europei abia incepe sa se infunde in ea, dar aici pasim pe taramul aparentelor: cifrele trucate, statistici aproximative, economii subterane prospere. Democratiile falsificate din Est s-au construit dupa alte reguli si se vor prabusi, evident, altfel. Prabusirea economica e mai putin grava decat inadaptarea la regulile stricte care compun etica occidentala. Dispretul politic fata de sisteme articulate si coerente are mari sustinatori printre oameni de afaceri. Iata de ce orice tentativa de reorganizare a statului declanseaza uri majore. Organizarea haosului reduce drastic marjele de profit. Dinu Patriciu, teoreticianul statului minimal, stie ca afacerile bune se fac cu state captive sau cat mai fragile. Banii sai se inmultesc rapid cat mai spre Est: in Kazahstan, Republica Moldova, mai nou Georgia. (Vezi detalii aici ). Romania se afla acum la raspantia dintre caderea in trecut si progresul infim. Ne vom prabusi daca ne vom afunda in crizele de sistem, intr-o falsa democratie, mai grave decat criza economica.

de Cristian Patrasconiu

Domnul Geoana (unul dintre politicienii-candidati care isi confirma, cu asupra de masura in aceasta pre-campanie electorala, brandul personal!) a fost lovit, ieri, de un aprig puseu de sinceritate si a explicat de ce s-a tot aminat Congresul PSD (sau ce-o fi!) in urma caruia s-ar fi oficializat candidatura sa la prezidentiale. Sinceritatea dlui Geoana e, ca de obicei, induiosatoare – zice domnia sa ca lansarea candidaturii sale oficiale va avea loc la inceputul lui octombrie pentru a fi cit mai aproape de Traian Basescu, aflat si el acum in apropierea liniei de start.

Trec peste ineditul situatiei in care se plaseaza Mircea Geoana (ar fi a treia lansare la prezidentiale de anul acesta; 3-Geoana, 2-Antonescu; 1-Basescu!) si ajung la un zvon care capata tot mai multa carnitza – nu Traian Basescu l-ar incurca pe dl Geoana sa se mai lanseze inca o data in cursa pentru Cotroceni, ci altcineva. Anume – candidatul “independent” Oprescu.
Ar fi, pe scurt, cam asa: in PSD creste, de la zi la zi, numarul celor care l-ar vrea drept candidat social-democrat la prezidentiale nu pe Mircea Geoana, ci pe actualul primar al Capitalei. Asa s-ar explica, pe fond, dincolo de proceduri si dincolo de fantasmele dlui Geoana, aminarile succesive ale lansarii oficiale de candidat pentru PSD. Asa ar avea logica, spune zvonul cu pricina si la fel spun si oamenii care poarta la rever acest zvon, temporizarea pe care o practica social-democratii.

Da’ eu nu cred ca va fi asa pina la urma. Mai ales ca, spun aceleasi zvonuri, pesedistii lui Geoana ar arunca, in aceasta discutie, argumentul “suprem”: au fost aranjate pina si afisele cu Mircea Geoana-candidat

Eu nu cred ca Sorin Oprescu il va inlocui (acum!) pe Mircea Geoana! Dar asta nu inseamna ca nu e cu putinta
P.S. Ii multumesc lui Cristi Sutu pentru invitatia de a scrie pe blogul lui aceasta postare.

de Monica Micu

Nici nu-mi trece prin cap ca ati considera viata politica din Romania cea mai lovita de bube, mucegaiuri si noroi. Zau daca va suspectam ca v-ati teme ca, in ritmul asta, vine sfarsitul lumii! Si cu atat mai putin am impresia ca nu stiti prin ce trec alte popoare.

Haideti, pentru cateva minutele, in Mexic, ca tot e sarbatoare nationala astazi. Va fi un voiaj usor, caci prezentul marii republici din care va scriu seamana binisor cu ce traiti domniile voastre in mioriticele plaiuri. De aceea, de altfel, nu mi-a fost deloc greu sa ma acomodez, in timp ce multi vest-europeni traiesc soc dupa soc atunci cand se intalnesc cu realitatea mexicana. De mult nu mai auzisem un politist care sa-mi ceara literalmente banuti, chit ca ma banuia ca in tara mea folosesc ruble si tot demult nu m-am mai auzit punand la punct un politist.

Dar mai departe voiam sa va invit, cu ajutorul unei anecdote: in Mexicul de acum aproape 150 de ani. Atunci cand, pentru unsprezece ori la rand, e drept ca nu cu mandate de cate 4-5-6 ani, presedinte a fost vajnicul general Antonio Lopez de Santa Anna. Biografia lui trebuie ca se afla si pe Wikipedia, doar prezenta dumnealui in fruntea Mexicului independent nu are cum sa fie data uitarii. si, pentru ca paralele se pot face oricand intre politica din Romania si Mexic, sa va spun doar ca Santa Anna a fost un tip foarte loial lui insusi, altfel nu-mi explic usurinta cu care trecea dintr-un partid intr-altul. Tarii, cu siguranta, i-a dedicat multi ani din viata sa: a pierdut batalii, razboaie si chiar o parte din teritoriu si, cel mai rau, o afacere care ar fi putut aduce multe Mexicului.

In 1836, dupa dezastruosul razboi din Texas, generalul Santa Anna a cazut prizonier. Facuse o prostie cat el de mare: dupa victoria de la Alamo, trupele sale au inaintat spre nord, iar el a hotarat ca, inainte de atacul decisiv, sa maie peste noapte la opt sute de metri de dusman. Ce om curajos! Dar si ce obosit! Pleoapele i-au cazut grele de prea multa osteneala iar, cand s-a trezit, Texasul era deja pierdut. Revolutionarii inamici l-au luat prizonier, i-au pus in fata un tratat pe care Santa Anna l-a semnat fara sa stea prea mult pe ganduri (e banuit ca buzunarele i s-au ingreunat peste masura, dupa acea semnatura), a recunoscut independenta Texasului care in zece ani se alipea deja Statelor Unite ale Americii. Grea istorie!

Insa americanul in casa caruia a fost inchis gasise foarte curios faptul ca Santa Anna mesteca si mesteca, fara sa inghita ce avea in gura. L-a intrebat, plin de curiozitate, ce ii facea atat de rau de nu ii dadea drumul pe gat in jos, iar don Antonio al nostru i-a daruit o bucatica de guma dulce la gust. Gazdei i-a placut foarte mult, din moment ce la ceva timp dupa ce cunoscuse minunea prizonierului a mers in Mexic, ca sa cumpere in cantitati mai mari. A incercat multe lucruri cu materia prima, dar tot guma de mestecat i-a adus succes. A descoperit ca poate imprumuta acelei gume felurite arome si nu peste mult timp avea sa-si deschida o companie al carei obiect de activitate era producerea dulcelui masticabil. Intreprinzatorul a ajuns celebru, evident. Numele lui este Thomas Adams.